BABA DOCHIA

Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunşti miturile fundamentale. Chiar dacă nu se mai regăsesc decât palid în felul de a fi al indivizilor contemporani, eresurile continuă să alcătuiască o aură spaţială şi temporală ce explică, prin simboluri simple, la îndemâna oricui, o întreagă existenţă colectivă. Oricât ne-ar lua ochii amănuntele prezentului, duhul englezesc etern n-ar fi el însuşi fără legenda Regelui Artur şi a Cavalerilor Mesei Rotunde, nemţii ar fi mai enigmatici fără Cântecul Niebelungilor şi frumoasa Loreley, după cum Mahabharata uşurează calea spre spiritul indian, iar legenda lui Ruslan, spre cel al ruşilor.
Un mit de largă răspândire este cel care simbolizează naşterea poporului român: Traian şi Dochia, primul reprezentându-l pe împaratul care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata ţară a dacilor, în anii 105-106 d.H., Dochia fiind, în legendă, fata regelui dac Decebal, care, învins, s-a sinucis, spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor ţării sale. Urmărită de Traian, care se îndrăgosteşte de ea, Dochia fuge pe muntele sacru Ceahlău, îmbrăcată în ciobăniţă şi mânându-şi oile. Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o formaţiune stâncoasă. Stânca Dochia poate fi văzută şi azi, o altă legendă spunând că ar fi vorba de o babă ce pornise cu oile prea devreme la păscut. Era la început de martie şi s-a arătat puternic soarele, aşa că baba Dochia, îmbrăcată cu 9 cojoace, a dat jos unul câte unul. Capriciile vremii au adus, însă, un ger năpraznic, aşa că femeia cu oile ei au îngheţat, transformându-se în stane de piatră.
De atunci, primele 9 zile din Martie se cheamă “zilele babei”.