STEJARUL

Fără să fie considerat arbore naţional, stejarul este unul dintre copacii cei mai răspândiţi, dar mai ales foarte apreciaţi în Romania. Jucătorii naţionalei noastre de rugby au ca semn distinctiv pe tricourile cu care joacă, reprezentând ţara, o frunză de stejar.

Cu crengi ramificate, care îi conferă măreţie, stejarul creşte până la o înaltime de 40 de metri. Iar la această dimensiune impresionantă ajunge spre sfârşitul unei vieţi seculare, existând stejari care trăiesc aproape 800 de ani!

O prezenţă viguroasă în ţinuturile împădurite din zonele temperate din nord, stejarul comun este un arbore foios (căruia i se usucă toate frunzele la începutul sezonului rece, deşi unele nu se desprind de crengi). Mai este numit şi stejar european, iar denumirea ştiinţifică este Quercus robur, crescând de-a lungul întregului nostru continent, din Scoţia şi Spania până în Ucraina. Ca în cazul majorităţii copacilor cu coroana bogată, rădăcinile stejarului se întind în pământ pe o diferenţă de nivel aproximativ egală cu cea pe care se înalţă ramurile de deasupra. Şi aşa, de la capetele rădăcinilor până în vârfurile crengilor, măreţul arbore este ''locuit'' pe toată durata anului la toate nivelurile.

Ciclul anual începe primăvara, când apar primele frunze (mari, pieloase, lobate şi cu peţiol scurt). Imediat, tulpina şi crengile sunt luate cu asalt de insecte, care atrag la rândul lor păsări (pitulici, piţigoi, cinteze, ciocănitori etc.) sau chiar animale insectivore (de exemplu, ariciul). Sub copac, alte zburătoare (măcălendri, mierle) aşteaptă să pice ceva de mâncare de pe crengi. Noaptea, o altă faună vine în stejar, pentru a se bucura de un copios ospăţ de fluturi şi omizi. Lichenii, care se întind treptat, de-a lungul multor ani, pe crengile copacului, ascund câteva specii de fluturi, iar frunzele uscate de sub stejar sunt şi ele adăposturi pentru alte insecte. În părţile moarte ale copacului, larvele de lemn, rădaştele şi alţi gândaci (ba chiar şi viespile de lemn) sapă tunele de refugiu, în care chiar vor ''locui'' mai târziu. Evident, dacă scapă de atacurile ciocănitorilor... De asemenea, ramurile stejarului sunt suporturi ideale pentru câteva specii de ciuperci, dintre care unele sunt chiar comestibile.

Vara este anotimpul glorios al stejarului: perioada în care frunzişul este complet, coroana se îndeseşte, iar copacul ajunge la aspectul său impunător. Totuşi, în aceste luni calde, adesea secetoase, stejarul face mari eforturi pentru supravieţuire, trebuind să adune substanţele nutritive din apă şi din sol şi să le transporte la toate nivelurile coroanei sale, până la cele mai îndepărtate crenguţe şi frunze (pe trasee care totalitează mii de metri). Şi nu este chiar aşa de simplu: într-o singură zi de vară, un copac înalt poate absorbi aproape 500 de litri de apă.

Este apoi vremea ca stejarul să rodească. Florile sunt de sexe diferite, în acelaşi arbore. Cele bărbăteşti sunt grupate în inflorescenţe numite măţişori, iar cele femeieşti sunt ca nişte muguraşi. Anual, din acestea, câteva zeci de mii de ghinde se formează în timpul lunilor de vară, căzând în primele săptămâni ale toamnei. Un copac aflat la maturitate poate rodi chiar şi 50.000 de ghinde, dar foarte puţine dintre cele care cad pe sol vor încolţi şi se vor transforma în arbori maturi. De altfel, multe dintre aceste roade nici nu ajung în sol, atrăgând stoluri întregi de păsări şi destule animale, care se hrănesc cu ele pe loc sau le transportă la adăposturi, pentru a le păstra ca provizii pentru iarnă (sămânţa din fruct este bogată în amidon şi grăsimi). Cei mai mari ''colecţionari'' de ghinde sunt gaiţele şi veveriţele, care îşi cară viitoarele provizii la distanţe mari, ajutând în felul acesta, prin plantări involuntare, la răspândirea stejarului.

Venirea toamnei dă semnalul pentru pregătirea somnului de iarnă: se întrerupe alimentarea frunzelor, seva se retrage, iar ''hainele'' verzi ale stejarului devin aurii, uscându-se. Este o invitaţie la masă pentru râmele de sub copac, dar şi pentru alţi locuitori ai pământului, miriapode, păduchi, limacşi şi furnici.

Iarna nu îl ia pe nepregătite pe falnicul stejar: nici la căderea primei zăpezi ramurile sale nu sunt golaşe (trunchiul este acoperit cu iederă şi cu vâsc, dar şi cu muşchi, licheni sau chiar ferigi. Printre ramurile dezgolite, veveriţa îşi poate face adăpost. Adânc sub tulpină, la peste un metru, bursucul semihibernează în vizuina sa, ieşind de acolo doar în zilele mai blânde, iar în februarie apar şi puii săi. În scurt timp, copacul se va trezi, pregătindu-se pentru un nou ciclu din lunga sa viaţă.

Tipuri de stejari

Gorunul, sau stejarul sesil – creşte mai drept şi are trunchiul mai subţire decât stejarul comun, european. Frunza sa este alungită, conică şi are o codiţă lungă. Ghindele gorunului cresc pe tulpini scurte.

O specie nord-americană este stejarul roşu – frunzele lui sunt asemănătoare cu hârtia, având lobi ascuţiţi. Toamna, acestea se colorează în roşu intens (de aici provine şi denumirea speciei). Ghindele stejarului roşu sunt mai sferice şi au căpăcelele mai mici decât ale stejarului comun şi ale gorunului.

Curiozităţi

Stejarul şi frasinul colaborează într-o veche tradiţie de prezicere a vremii. Se spune că, dacă stejarul înfrunzeşte înaintea frasinului, va fi un an bun, bogat. În schimb, dacă frasinului îi apar frunzele înainte, vara va fi rece, iar toamna nu va fi rodnică.

În Marea Britanie, 29 mai este Ziua Stejarului. Este de fapt, comemorarea zilei de naştere a Regelui Charles al II-lea, care a scăpat de soldaţii lui Cromwell (după bătălia de la Worcester, din septembrie 1651), ascunzându-se într-un stejar.

PLANTE RARE - FLOAREA DE COLŢ

Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munţii Vrancei, Munţii Bucegi, Munţii Făgăraşului, Munţii Maramureşului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, Floarea de colţ este o plantă deosebit de rară. Din acest motiv ea a fost declarată monument al naturii şi este ocrotită prin lege încă din 1931. Floarea de colţ este protejată în rezervaţii naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Munţii Bucegi, Ciucaş, judeţul Alba etc.
Leontopodium alpinum (după denumirea sa ştiinţifică), este o plantă perenă, de o frumuseţe aparte şi totodată cea mai rară din întreaga floră montană.
Tulpina este dreaptă şi poate ajunge până la 20 - 30 cm înălţime. Aceasta este îmbrăcată în partea de jos cu frunze catifelate, de dimensiuni diferite aşezate de jur împrejurul tulpinei, în formă de cerc. Numeroasele şi micuţele flori, compuse din petale de un alb imaculat sunt dispuse în aşa fel încât lasă impresia unei singure flori de forma unei steluţe. Întâlnită de cele mai multe ori pe culmile stâncoase şi tot mai rar pe platourile montane, Floarea de colţ are rădăcina fixată în puţinul pământ rămas între scobiturile săpate în stâncile calcaroase.
Întreaga plantă este acoperită de peri catifelaţi de culoare argintie, ce protejează frunzele şi florile de vânt.
La noi în ţară, Floarea de colţ poate fi văzută înflorită în lunile iulie şi august.
Se pare că Floarea de colţ provine din ţinuturile Asiei, acolo crescând la fel de deasă ca şi iarba. În diferite locuri din lume unde mai poate fi întâlnită, Floarea de colţ poate atinge înălţimea de până la 80 cm.
Numită în popor şi Floarea reginei, Floarea doamnei, Steluţa sau Albumiţa, Floarea de colţ are în tradiţia românească o semnificaţie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune că, pentru a-şi dovedi dragostea şi curajul, tinerii colindau zonele stâncoase ale munţilor pentru a culege Flori de colţ şi a le oferi iubitelor. În limbajul florilor ea înseamnă puritate şi curăţenie.