ŞTEFAN CEL MARE

Ştefan cel Mare a domnit aproape o jumătate de secol în Moldova, timp în care ţara a cunoscut o înflorire fără precedent şi s-a făcut respectată de toate marile puteri din jur: Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman. Voievodul – pe care cronicarii îl descriu ca pe un bărbat nu prea înalt, blond, cu o privire pătrunzătoare şi o voinţă puternică – a fost un războinic viteaz şi hotărât, un priceput conducător de oşti, dar şi un om credincios, cu frica lui Dumnezeu, care a zidit multe biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul Moldovei şi a rămas în amintirea românilor ca ''Ştefan cel Mare şi Sfânt''.

S-a născut la Borzeşti, în 1433, fiind fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al unui alt mare voievod moldovean, Alexandru cel Bun, aparţinând dinastiei Muşatinilor. În lunga sa domnie, de 47 de ani, Ştefan cel Mare a reuşit să ţină piept Imperiului Otoman şi celorlalţi vecini puternici, uneori vrăjmaşi. În epoca sa, Moldova a cunoscut cea mai mare întindere, între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Capitala era în cetatea Sucevei, pe care domnitorul a întărit-o cu ziduri puternice din piatră, pentru a rezista oricărui atac.

Ştefan a fost proclamat domn în 1457, pe câmpia ''Direptăţii'' de lângă cetatea de scaun a Sucevei, de către o mare adunare de boieri, târgoveţi (locuitori ai oraşului) şi chiar ţărani, în frunte cu mitropolitul ţării. Primele lupte le-a purtat cu fostul domn, Petru Aron – care era chiar unchiul lui – pe care l-a învins şi l-a alungat. Acesta s-a refugiat în Polonia, dar Ştefan a căzut la înţelegere cu regele Cazimir, care i-a restituit cetatea Hotinului, fapt ce a stârnit mânia regelui Ungariei, Matei Corvin. Ştefan a intrat astfel în conflict cu acesta, care a şi năvălit cu o oaste puternică în Moldova. Dar voievodul l-a înfrânt la Baia (pe Valea Siretului) şi i-a risipit armata, regele însuşi fiind rănit în luptă de trei săgeţi şi o lance. Pentru a consolida această victorie, Ştefan cel Mare a năvălit în Ardeal, pe urmele armatei ungare care se retrăgea, asigurându-şi astfel liniştea la graniţa apuseană a ţării.

Au urmat apoi bătălii sângeroase cu tătarii, pe care domnul Moldovei i-a biruit. Chiar fiul hanului(conducătorul) tătar a căzut prizonier în mâinile sale şi, în ciuda darurilor trimise de tatăl său pentru răscumpărare, Ştefan nu a avut milă de el. Acesta a fost un răspuns la nesfârşitele fărădelegi pe care le săvârşeau tătarii, ori de câte ori treceau hotarele Moldovei.

Dar cea mai strălucită victorie a avut-o Ştefan cel mare asupra trucilor, în 1475, pe 10 ianuarie, în apropiere de Vaslui, în locul numit Podul Înalt. Sultanul Mahomed al II-lea, vestitul cuceritor al Constantinopolului, care desfiinţase pentru totdeauna Imperiul Bizantin, a hotărât să supună şi micul principat al Moldovei. În acest scop l-a trimis, încă din 1474, pe Suleiman Paşa, cu o mare armată, care număra 120.000 de oameni, mult mai numeroasă decât oştirea lui Ştefan. Domnul Moldovei pustiise totul în calea turcilor, astfel încât aceştia au suferit de foame şi de sete, fiindcă în calea lor recoltele fuseseră arse, iar fântânile otrăvite. În ziua bătăliei decisive era o ceaţă deasă. În locul ales de Ştefan, mlăştions şi necunoscut turcilor, voievodul a obţinut o victorie răsunătoare. Armata lui Suleiman Paşa a fost risipită. Însă, în anul următor, pentru a-l pedepsi pe principele român, însuşi sultanul Mohamed a năvălit în Moldova cu o oaste uriaşă, copleşindu-i pe moldoveni, care au fost înfrânţi la Valea Albă (Războieni). Dar turcii nu au putut profita pe deplin de această victorie, căci nu au reuşit să cucerească nici o cetate dintre cele pe care le-au asediat (Suceava, Neamţ, Hotin), iar până la urmă s-au văzut nevoiţi să se retragă.

După câţiva ani de pace, turcii l-au atacat din nou pe Ştefan, asediind două cetăţi cheie ale Moldovei: Chilia şi Cetatea Albă. Se poate spune că de acum înainte, oricâte încercări vitejeşti a făcut domnitorul, turcii nu au mai putut fi alungaţi, ei exercitând o presiune constantă. Multă vreme, Ştefan a mai spera la un ajutor din partea regelui Cazimir, promis de acesta în schimbul acceptării protecţiei poloneze asupra Moldovei. Ca să consfinţească această înţelegere, Ştefan a mers personal în tabăra militară de la Colomeia, unde a îngenuncheat în faţa regelui polonez, jurându-i credinţă. Din păcate, acest lucru nu l-a ajutat cu nimic, deoarece polonezii nu i-au acordat sprijinul promis. Dimpotrivă, după moartea regelui Cazimir, fiul său, Ioan Albert, a năvălit în fruntea unei puternice oşti în Moldova, încercând să o cucerească. Ştefan l-a înfrânt însă în Codrii Cosminului, în 1497, punându-l pe fugă. Legenda spune că prizonierii luaţi atunci au fost puşi să are un câmp pe care s-a semănat ghindă, pentru a creşte o mare pădure de stejari. Datorită suferinţei îndurate de prizonieri, care trăgeau singuri plugurile, acest loc a fost numit mai târziu ''Dumbrava Roşie''. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă, se încheie pace, în 1499, la Hârlău, în condiţii de egalitate.

În cele din urmă, Ştefan a acceptat, spre sfârşitul domniei sale, să plătească un tribut turcilor, în schimbul păcii. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid al II-lea, care asigura independenţa Moldovei cu condiţia de a primi tributul stabilit.

Marele şi gloriosul domn s-a stins din viaţă la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna, pe care chiar el o ctitorise (întemeiase).

De-a lungul întregii sale domnii, Ştefan a fost un protector al credinţei creştine, un neobosit ctitor(întemeietor) de mănăstiri – nu mai puţin de 44 de lăcaşuri de închinăciune spunându-se că au fost ridicate din porunca sa. Printre cele mai cunoscute şi mai frumoase se numără mănăstirile Putna, Voroneţ (cu fresce exterioare minunate, unice în Europa), Tazlău şi altele. A construit de asemenea biserici la Piatra Neamţ, Borzeşti, Huşi, Iaşi şi în alte oraşe sau târguri ale Moldovei.

Ştefan a fost un om credincios, un bun fiu duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe. După victoria de la Vaslui, se adresa astfel, în limba latină, marilor monarhi creştini europeni, într-o scrisoare pe care le-a trimis-o: ''Am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului nostru Dumnezeu Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit (...), pentru care lucru fie lăudat Domnul Dumnezeul nostru.''. Însuşi Papa de la Roma(Sixtus al IV-lea, pe atunci) l-a lăudat, numindu-l ''Atletul lui Hristos''. Chiar şi după înfrângerea de la Valea Albă (Războieni), Ştefan a ridicat în acel loc o mică biserică pentru sufletele celor morţi în luptă, pe care stă scris ''Noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea turcilor şi am făcut cu dânşii mare război în luna iulie 26 şi cu voia lui Dumnezeu fură biruiţi creştinii de către păgâni şi au căzut acolo o mare mulţime din ostaşii moldoveni.''.

În timpul său a luat naştere stilul ''moldovenesc'' în construcţia bisericilor, s-au scris primele letopiseţe (cronici) şi s-au făcut daruri către mănăstiri din afara ţării. Unul dintre marii săi duhovnici a fost Daniil Sihastrul, căruia i-a cerut adesea sfatul şi care, după înfrângerea de la Valea Albă, l-a îndemnat să continuie lupta împotriva păgânilor.

Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor, împreună cu Daniil Sihastrul, în anul 1992, cinstindu-l cu numele de ''binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfant''.

Cel mai iubit şi mai respectat

Domn al Moldovei între 1457 şi 1504, Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, una dintre cele mai mari personalităţi din istoria românilor. Dragostea şi respectul de care se bucură şi în zilele noastre au fost demonstrate de rezultatul final al campaniei ''Mari români'', derulată de TVR: Ştefan cel Mare s-a clasat pe primul loc, dovedindu-se a fi cel mai valoros român al tuturor timpurilor.

Domnitorul moldovean a fost propulsat în fruntea preferinţelor votanţilor, la o diferenţă foarte mare de al doilea clasat: 77.493 de voturi pentru Ştefan cel Mare, faţă de 52.474 pentru Carol I.

Ştefan cel Mare şi bisericile

S-a crezut multă vreme şi se mai spune şi în zilele noastre – că Ştefan cel Mare ar fi ridicat câte o biserică după fiecare bătălie în care a fost implicat. Până şi un cronicar informat, ca Ion Neculce, a lăsat scris: ''câte războaie au bătut, atâtea mănăstiri cu biserici au făcut''. Totuşi, confruntând-o cu dovezile istorice, această afirmaţie nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar a ridicat doar o singură biserică: la Probota. Iar mai apoi, de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea certă a următorului edificiu bisericesc, respectiv între anii 1466 şi 1487, s-au mai scurs încă două decenii. Şi în tot acest răstimp, în care de asemenea , a construit doar o biserică (la Râmnicu Sărat), au fost consemnate cele mai înfricoşătoare dintre bătăliile la care a luat parte.

Portretul

Deşi o mulţime de pictori şi ilustratori i-au făcut portretul, imaginea istorică a lui Ştefan cel Mare se bazează în principal pe descrieri, păstrându-se foarte puţine imagini de epocă ale domnitorului. Există, de exemplu, un desen din Evangheliarul din 1473, comandat de Ştefan pentru mănăstirea Humor şi realizat de Ieromonahul Nicodim. În acea imagine, voievodul poartă mustaţă şi plete, aşa cum este reprezentat şi în alte portrete de epocă, pe patrafire sau în tablouri votive (fragmente dintr-o pictură murală bisericească, înfăţişând ctitorul, cu miniatura mănăstirii în mâini).