MĂRŢIŞORUL (1 MARTIE)

Sărbătoare tradiţională românească a primăverii, a prospeţimii, a bucuriei, a victoriei binelui împotriva răului. Cu această ocazie femeile primesc mici cadouri, obiecte decorative (mărţişoare), legate cu un şnur alb-roşu, ca simboluri aducătoare de noroc şi bunăstare. Roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul culoarea iernii. Se asociază de obicei flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.
Tradiţia sărbătorii are o vechime de mii de ani, primele dovezi arheologice datând din vremea Geţilor. Originile obiceiului se găsesc şi în sărbătorile romane în cinstea zeului Marte zeu al fertilităţii şi al vegetaţiei sau în echivalentul acestora din Tracia, sărbătorile în cinstea zeului Marsyas Silen. Femeile dace purtau monezi sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi un an productiv. Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor, în Bulgaria (unde se cheamă Marteniţa) , Macedonia, Albania.
Mărţişorul, denumit "funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor", face parte din larga categorie a talismanelor dăruite de 1 martie. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Speculând asupra semnificaţiei culorilor, se poate spune că roşul, dat de foc, sânge şi Soare, este atribuit vitalităţii femeii, iar albul, conferit de limpezimea apelor, este specific înţelepciunii bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii. Culorile alb şi roşu au rămas pâna în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi în decorarea bradului, de nuntă şi înmormântare.
Răspândit în toate provinciile ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea "Sărbătorile la români" că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei există obiceiul ca părinţii să lege la 1 martie copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeste mărţişor, martigus sau mart. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi pentru a nu fi scuturaţi de friguri în timpul verii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânar. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti. Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor ce-l poartă "ca un fel de amuletă", dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit "trebuie să-l poarte cu demnitate". După unele informaţii, în vechime, mărţişorul se confecţiona din două fire răsucite de lâna colorată, albă şi neagră sau albă şi albastră şi era dăruit în prima zi din luna lui martie, perioadă a echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă.
Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului, primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei. Unele tradiţii spun că firul mărţişorului funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. Obiectele încărcate cu valenţe magice erau purtate ca talisman şi de alte popoare, mai cu seamă în civilizaţiile arhaice. În Franţa, în unele zone, se credea că cel mai norocos talisman este laba stângă a unei pisici negre.
Şi în Germania existau o mulţime de superstiţii legate de obiectele aducătoare de noroc, cel mai şocant dintre ele fiind funia spânzuratului, considerată de bun augur pentru cel ce se afla în posesia ei. Panglica roşie, legată la mână sau la gât, îl ferea pe purtător de deochi iar înfrumuseţarea fetei se obţinea prin spălarea cu zăpada topită din luna martie.
Pentru slavii sudici, aducătoare de noroc erau oasele de animale, mai ales cele de câine, pisică, liliac sau bufniţă. Fetele puneau sub pernă şapte bani de argint, apoi făceau trei cruci şi îşi aflau norocul în dragoste.
Grecii aveau obsesia pietrelor preţioase şi semipreţioase ca amulete şi talismane. Ei erau păstrătorii unei întregi ştiinţe a simbolurilor şi valorilor acestora: agata era indicată împotriva înţepăturilor de păianjen şi scorpion, o pietricică din cuibul rândunicii vindeca epilepsia, o peruzea era capabilă să potolească certurile, cornalina vindeca orice muşcătură de animale. Uneori chiar monedele cu chipul lui Alexandru cel Mare, apropiate ca formă de mărţişoarele noastre, erau purtate ca amulete.