DRAGOBETELE (24 FEBRUARIE)

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară.
În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Local, mai este numit şi Năvalnicul, fecior iubăreţ care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Dar să-l cunoaştem mai îndeaproape pe "drăgăstosul" din mitologia românească. Dragobete este zeul dragostei la vlahii de pe ambele maluri ale Dunării, zeu pastoral câmpenesc, codrean, şi este imaginat ca un tânar frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti, fiind asemuit cu Eros-ul grecilor sau Cupidon-ul romanilor. Unii etnologi (mitologi) îl înrudesc, într-o măsură, cu Matcalaul, care, după credinţa românilor din Banat, "e o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi".
Sunt multe ipoteze etimologice cu privire la numele său. Una din ele, susţine că ar proveni din slava veche, "dragu biti", ce înseamnă "a fi drag", dar zeul exista pe plaiurile mioritice, cu mult înainte de venirea slavilor. Străvechile ritualuri ale înfrăţirii (între băieţi) şi ale însurăţirii (între fete), prezente în ceremonialul Dragobete-lui până acum un secol, sunt argumente împotriva ipotezei de mai sus. Înconjuraţi de ceata lor, tinerii îşi crestau uşor braţul stâng în formă de cruce solară, suprapunându-şi crestăturile, apoi sugeau puţin sânge unul de la celălalt, devenind fraţi de cruce sau surori de cruce, după caz.
O alta, susţine că Dragobete ar proveni din cuvintele dacice "trago" - ţap şi "pede" - picioare, cu timpul transformându-se în "drago" şi "bete" (însemnând şi fâşii, cingători înguste, ţesute şi împodobite). Ţapul simbolizează puterea de procreere, forţa vitală, libidoul, fecunditatea.
De la romanii care îşi celebrau la jumătatea lui Februarie, Lupercaliile, marea lor sărbatoare a dragostei, în jurul peşterii unde lupoaica îi alăptase pe Romulus şi Remus, unde preoţii veneau goi, sacrificau ţapi cu ale căror piei se-nfăşurau şi apoi, urmaţi de tineretul Romei, loveau cu "nuielele" făcute din ţapii jertfiţi, femeile întâlnite în cale, favorizându-le maternitatea, se poate spune că-şi trage şi arhaicul Dragobete trăsăturile de ţap, dănţuind prin păduri şi pândind nimfele sau ţărăncile rătăcite.
Zeii primitivi erau sărbătoriţi o dată cu dezlănţuirea de energie a primăverii, a naturii pure, a bucuriei de a trăi. După creştinarea daco-romanilor, eroul nostru şi-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei caste.
El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentând opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primăverii, sărbatorit la "logodna" păsărilor (ziua împerecherii acestora), când se strâng în stoluri, se aleg perechile purced la strângerea celor necesare cuiburilor. Păsările rămase nepereche vor aştepta Dragobete-le anului următor, ca şi oamenii. Flacăii şi mândrele, în straie de sărbătoare, chiuind şi zbenguindu-se, culeg din pădure ghiocei, micşunele, albăstrele, în general primele flori de sub zăpadă. La prânz, coborau în goană spre sat, fiecare flăcau fugărindu-şi aleasa, pe care dacă o prindeau, o puteau săruta în văzul lumii. Sărutul era considerat ca o logodnă pe timp de un an, pentru a testa trăinicia sentimentelor. Părinţii aflau mai târziu de "alegere" şi se arătau de acord sau nu, ca şi în zilele secolului XXI.
În ziua aceasta nu se ţese, nu se cârpeşte, nu se lucrează la câmp; în schimb, se face curaţenie generală în casă, pentru ca tot ce v-a urma să fie cu spor. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbatori de peste an.
În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Ca şi în cazul altor sărbători, creştinismul a suprapus în calendar sfinţi şi martiri peste zeii şi eroii păgâni, după cum Sfântul Valentin (martir, episcop al Romei decapitat în anul 270) i-a înlocuit pe Cupidon-Amor şi pe mai vechiul zeu câmpenesc Faunus, sau cum la Roma, statuia lui Traian (zeificat), din vârful Columnei sale, a fost înlocuită cu cea a Sfântului Petru.
La noi, zeul dragostei n-a fost înlocuit, ci mai degrabă uitat, de pe la mijlocul secolului XX. Credinţa zilei de Dragobete, ziua dragostei şi a bunăvoinţei, este că cel care nesocoteşte ziua, lucrând ce nu trebuie, îşi uită limba şi cântă ca păsările toată viaţa.